Aiudul, Cetatea Morţii

craciunul-in-inchisorile-comuniste-sfintii-inchisorilor_1

„Ascunse-n lut ca o comoară
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma-n ţară,
Vă regăsim mereu în noi!

De vi s-au smuls şi flori şi cruce
Şi dacă locul nu vi-l ştim,
Tot gândul nostru-n el v-aduce,
Îngenunchieri de heruvim.”

(Radu Gyr – „Morminte dragi”)

Peste 500 de persoane au participat, de Înălţarea Sfintei Cruci la comemorarea anuală a miilor de deţinuţi politici exterminaţi de regimul comunist, de la Aiud ce a avut loc la Mănăstirea Aiudului din apropierea Râpei Robilor.
Trebuie amintit că în acest an se împlinesc 50 de ani de la eliberarea deţinuţilor politici prin decretele de graţiere din 1964.
Statisticile oficiale arată că, în ianuarie 1960, numărul persoanelor condamnate pentru delicte împotriva securităţii statului era de 17.613. Deşi decretul de amnistiere cu numărul 411 a fost emis în iulie 1964, deţinuţii au început să iasă din puşcăriile comuniste încă din 1962, fiind eliberaţi treptat în acea perioadă peste 12.700 de deţinuţi politici.

Aiudul, cetatea morţii

„Aiudule, Aiudule, Vântul destramă-te Apele faca-te
Temniţa cruntă, Că nu-ţi ajunge Ape ca ele,
Fă-te zaludule – şi-n marea-ţi foamete- Lacrimi din lacăte
Piatra măruntă. mereu vrei sânge. Plâns de zabrele.
(Radu Gyr, Blestemul Aiudului)

De la penitenciarul Aiud, în urma aplicării Decretului n r. 176/1964 au fost puşi în libertate un număr de 644 deţinuţi, din care 587 legionari şi 57 foşti membrii ai P.N.L. şi P.NŢ.
Trebuie spus că temniţa Aiudului a fost una din cele mai grele pentru deţinuţii politici. După instalarea regimului communist în 1948, va începe regimul crunt de exterminare a celor care încercau să se împotrivească regimului . Valurile imense de arestări vor umple închisorile din întreaga ţară. La Aiud şi nu numai, bătaia, umilinţa, frigul, foamea, izolarea la carceră săptămâni în şir îi aduc pe oameni la limita rezistenţei, iar „Cetatea morţii” începe să dea primele jertfe…
Conform celor de la http://www.martiriaiud.ro/ deţinutul intrat pe poarta Aiudului începând cu 1948 era supus unui ritual umilitor al numărării, identificării, percheziţiei, confiscărilor. Nou-sosiţii erau cazaţi temporar pe secţii, apoi repartizaţi, după situaţie, condamnare sau antecedente, pe Celular, în Zarca sau la izolare.
În 1949 hrana (pentru deţinuţii din regimul celular) consta într-un terci –dimineata (câteva linguri de mălai fiert în apă), la prânz o ciorbă chioară şi 250 grame de pâine, seara repetându-se „meniul” de la prânz. De două ori pe săptămână deţinuţii primeau ţurţoi în loc de pâine (pasta de mălai copt la cuptor, de mărimea unui pumn), uneori crud, alteori ars, astfel ca raţia de mâncare pentru un deţinut ajungea la cel mult 800 de calorii pe zi. (Regimul de izolare era şi mai drastic, astfel încât hrana se primea o dată la 2 sau la 3 zile).
În celule nu mai existau paturi, aşa încât deţinuţii, în jur de 6-8 într-o celulă, dorm pe rogojini, uneori pe câte o jumătate de pătura zdrenţuita sau ruptă, iar alteori chiar pe duşumea, folosind gamela drept pernă. Celulele, de 2×4 m, aveau nelipsite tineta pentru nevoile fiziologice şi hârdăul cu apă.

Moartea un lucru neînsemnat la Aiud

Acest peisaj al foamei, frigului şi umilinţei e întregit de bătăi şi lipsa asistenţei medicale. Condiţiile inumane duc la contractarea a numeroase boli (din 1947 izbucnise o epidemie de tifos exantematic, apoi TBC; ca şi consecinţe ale foamei din 1949-1950, distrofia şi caşexia) şi moartea multor deţinuţi. Mărturiile foştilor deţinuţi politici amintesc cum zilnic, în perioada 1949-1951, 6-7 trupuri neînsufleţite ieşeau pe poarta închisorii pentru a fi îngropate pe Râpa Robilor.
În anii ’50, mulţi dintre deţinuţii din Aiud au fost cooptaţi spre a lucra în fabrica: complexul fabricii închisorii includea ateliere de turnătorie, tâmplărie, se confecţionau birouri, mese, jucării, lăzi, la comanda unor instituţii de stat sau a Ministerului Forţelor Armate. De cele mai multe ori deţinuţii preferau să lucreze în fabrica pentru că asta însemna în primul îmbunătăţirea hranei, dar şi ridicarea moralului sau regăsirea unor vechi prieteni sau cunoştinţe etc. Au existat însa şi laturi negative, cum au fost normele ridicate impuse, precum şi numeroase accidente de muncă.
Un moment important al înrăutăţirii regimului exterminator l-a constituit evadarea a trei deţinuţi (Sirianu, Spulbatu, Greceanu) la sfârşitul anului 1952. Unul va fi prins şi condamnat la m.s.v., iar ceilalţi doi condamnaţi la moarte şi executaţi, iar consecinţele vor fi drastice pentru toţi deţinuţii, în contextul suprapus al instalării ca director al închisorii a colonelului Koller; măsurile represive includ numeroase izolări, bătăi sistematice, bestiale, bătaia cu frânghia udă, percheziţii, înrăutăţirea mesei, sistarea asistenţei medicale, plimbarea zilnică în ţarcuri de beton s.a.
Dacă existau dispoziţii pentru neacordarea expresă a asistenţei medicale deţinuţilor de către medicii civili ai penitenciarului, după 1955 la infirmeria închisorii observăm prezenţa unor medici – din rândul deţinuţilor – cărora li se dă voie să-i îngrijească –cu mijloace minime – pe cei bolnavi.
În 1956, atmosfera din penitenciar e influenţată de revoluţia din Ungaria. Dacă la începutul evenimentelor unii deţinuţi amintesc o atitudine mai îngăduitoare a gardienilor care par a solidariza uneori cu deţinuţii, după intrarea trupelor sovietice în Budapesta regimul cunoaşte din nou înrăutăţiri. Condiţiile inumane de detenţie erau dublate de presiunea psihică, de ură şi teroarea transmisă din partea conducerii.
Anul 1958 înseamnă, în ţară, un nou val masiv de arestări, iar la Aiud – un nou comandant al penitenciarului: colonelul Gheorghe Crăciun. Regimul – dacă era posibil – şi mai drastic decât al lui Koller. Deţinuţilor le era interzis, printre altele, să se rezeme de pat sau perete în timpul zilei; încălcarea dispoziţiei aducea după sine izolarea la carceră: 7 zile de foame şi epuizare intensă. Au loc confiscări excesive la nivelul întregii închisori, iar deţinuţii nu au dreptul de a-şi păstra nici un fel de îmbrăcăminte cu blana – doar pulovere pentru cei care dormeau iarna pe podeaua îngheţată a celulei.

Zarca Aiudului adăpostea elita României

Două particularităţi ale regimului din Aiud (1947-1964) le-au reprezentat regimul de izolare şi regimul din Zarca. Izolarea constituia, în principiu, pedeapsa pentru nerespectări ale regulamentului, cum erau comunicarea prin Morse, comunicarea cu alte celule, deţinerea de obiecte interzise în celulă, comportament considerat „necuviincios” sau „neadecvat” faţă de gardieni, ofiţeri, precum şi numeroase pretexte derizorii. Hrana se primea o dată la două sau trei zile, iar în rest apa. Uneori celula respectivă nu avea nici pat, uneori nici tineta, astfel încât deţinutul dormea rezemat de pereţii sau podeaua umedă. Deşi numărul maxim de zile prevăzute pentru o pedeapsă de izolare era de 15, au existat cazuri în care deţinuţii au fost ţinuţi abuziv la izolare chiar şi câteva luni.
Zarca Aiudului, corpul vechi şi izolat care oferea posibilităţi mult mai bune de supraveghere şi control al deţinuţilor (după cum recunoştea Crăciun), îi adăpostea pe deţinuţii consideraţi cei mai periculoşi şi recalcitranţi – nereeducabili. Aici au fost supuşi la un regim de exterminare – cu mult mai aspru decât cel din celular – profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din cel de-al doilea război mondial.
Despre regimul din perioada 1958-1964, Crăciun însuşi recunoştea: cei închişi în „Celular şi Zarca se aflau în iad (…) era aglomeraţie mare, se aplică un regulament deosebit de sever, era o practică veche să se aplice pedepse aspre pentru abateri minore de la regulament”.
Din 1961 apar noi schimbări, între care mutări şi schimbări repetate ale deţinuţilor din celule, în vederea pregătirii reeducării sub coordonarea colonelului Crăciun. Desfăşurarea reeducării (1962-1964) a surprins diferenţieri de regim (celular şi alimentar) în funcţie de poziţia şi de disponibilitatea de colaborare sau refuz venită din partea deţinuţilor. De-abia cu o lună înainte de eliberările generale din 1964, regimul va cunoaşte îmbunătăţiri notabile, în ansamblu (de la alimentaţie până la atitudinea gardienilor) pentru majoritatea deţinuţilor.
După mai bine de douăzeci de ani, calvarul Aiudului lua sfârşit doar pentru a le deschide celor închişi uşile unei temniţe mai mari – cea a ţării…

Sursa: www.martiriaiud.ro

Comentarii

Comentarii

Comentarii

Adauga comentariul tau

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

7 − five =

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Aiudul, Cetatea Morţii

craciunul-in-inchisorile-comuniste-sfintii-inchisorilor_1

By

„Ascunse-n lut ca o comoară
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma-n ţară,
Vă regăsim mereu în noi!

De vi s-au smuls şi flori şi cruce
Şi dacă locul nu vi-l ştim,
Tot gândul nostru-n el v-aduce,
Îngenunchieri de heruvim.”

(Radu Gyr – „Morminte dragi”)

Peste 500 de persoane au participat, de Înălţarea Sfintei Cruci la comemorarea anuală a miilor de deţinuţi politici exterminaţi de regimul comunist, de la Aiud ce a avut loc la Mănăstirea Aiudului din apropierea Râpei Robilor.
Trebuie amintit că în acest an se împlinesc 50 de ani de la eliberarea deţinuţilor politici prin decretele de graţiere din 1964.
Statisticile oficiale arată că, în ianuarie 1960, numărul persoanelor condamnate pentru delicte împotriva securităţii statului era de 17.613. Deşi decretul de amnistiere cu numărul 411 a fost emis în iulie 1964, deţinuţii au început să iasă din puşcăriile comuniste încă din 1962, fiind eliberaţi treptat în acea perioadă peste 12.700 de deţinuţi politici.

Aiudul, cetatea morţii

„Aiudule, Aiudule, Vântul destramă-te Apele faca-te
Temniţa cruntă, Că nu-ţi ajunge Ape ca ele,
Fă-te zaludule – şi-n marea-ţi foamete- Lacrimi din lacăte
Piatra măruntă. mereu vrei sânge. Plâns de zabrele.
(Radu Gyr, Blestemul Aiudului)

De la penitenciarul Aiud, în urma aplicării Decretului n r. 176/1964 au fost puşi în libertate un număr de 644 deţinuţi, din care 587 legionari şi 57 foşti membrii ai P.N.L. şi P.NŢ.
Trebuie spus că temniţa Aiudului a fost una din cele mai grele pentru deţinuţii politici. După instalarea regimului communist în 1948, va începe regimul crunt de exterminare a celor care încercau să se împotrivească regimului . Valurile imense de arestări vor umple închisorile din întreaga ţară. La Aiud şi nu numai, bătaia, umilinţa, frigul, foamea, izolarea la carceră săptămâni în şir îi aduc pe oameni la limita rezistenţei, iar „Cetatea morţii” începe să dea primele jertfe…
Conform celor de la http://www.martiriaiud.ro/ deţinutul intrat pe poarta Aiudului începând cu 1948 era supus unui ritual umilitor al numărării, identificării, percheziţiei, confiscărilor. Nou-sosiţii erau cazaţi temporar pe secţii, apoi repartizaţi, după situaţie, condamnare sau antecedente, pe Celular, în Zarca sau la izolare.
În 1949 hrana (pentru deţinuţii din regimul celular) consta într-un terci –dimineata (câteva linguri de mălai fiert în apă), la prânz o ciorbă chioară şi 250 grame de pâine, seara repetându-se „meniul” de la prânz. De două ori pe săptămână deţinuţii primeau ţurţoi în loc de pâine (pasta de mălai copt la cuptor, de mărimea unui pumn), uneori crud, alteori ars, astfel ca raţia de mâncare pentru un deţinut ajungea la cel mult 800 de calorii pe zi. (Regimul de izolare era şi mai drastic, astfel încât hrana se primea o dată la 2 sau la 3 zile).
În celule nu mai existau paturi, aşa încât deţinuţii, în jur de 6-8 într-o celulă, dorm pe rogojini, uneori pe câte o jumătate de pătura zdrenţuita sau ruptă, iar alteori chiar pe duşumea, folosind gamela drept pernă. Celulele, de 2×4 m, aveau nelipsite tineta pentru nevoile fiziologice şi hârdăul cu apă.

Moartea un lucru neînsemnat la Aiud

Acest peisaj al foamei, frigului şi umilinţei e întregit de bătăi şi lipsa asistenţei medicale. Condiţiile inumane duc la contractarea a numeroase boli (din 1947 izbucnise o epidemie de tifos exantematic, apoi TBC; ca şi consecinţe ale foamei din 1949-1950, distrofia şi caşexia) şi moartea multor deţinuţi. Mărturiile foştilor deţinuţi politici amintesc cum zilnic, în perioada 1949-1951, 6-7 trupuri neînsufleţite ieşeau pe poarta închisorii pentru a fi îngropate pe Râpa Robilor.
În anii ’50, mulţi dintre deţinuţii din Aiud au fost cooptaţi spre a lucra în fabrica: complexul fabricii închisorii includea ateliere de turnătorie, tâmplărie, se confecţionau birouri, mese, jucării, lăzi, la comanda unor instituţii de stat sau a Ministerului Forţelor Armate. De cele mai multe ori deţinuţii preferau să lucreze în fabrica pentru că asta însemna în primul îmbunătăţirea hranei, dar şi ridicarea moralului sau regăsirea unor vechi prieteni sau cunoştinţe etc. Au existat însa şi laturi negative, cum au fost normele ridicate impuse, precum şi numeroase accidente de muncă.
Un moment important al înrăutăţirii regimului exterminator l-a constituit evadarea a trei deţinuţi (Sirianu, Spulbatu, Greceanu) la sfârşitul anului 1952. Unul va fi prins şi condamnat la m.s.v., iar ceilalţi doi condamnaţi la moarte şi executaţi, iar consecinţele vor fi drastice pentru toţi deţinuţii, în contextul suprapus al instalării ca director al închisorii a colonelului Koller; măsurile represive includ numeroase izolări, bătăi sistematice, bestiale, bătaia cu frânghia udă, percheziţii, înrăutăţirea mesei, sistarea asistenţei medicale, plimbarea zilnică în ţarcuri de beton s.a.
Dacă existau dispoziţii pentru neacordarea expresă a asistenţei medicale deţinuţilor de către medicii civili ai penitenciarului, după 1955 la infirmeria închisorii observăm prezenţa unor medici – din rândul deţinuţilor – cărora li se dă voie să-i îngrijească –cu mijloace minime – pe cei bolnavi.
În 1956, atmosfera din penitenciar e influenţată de revoluţia din Ungaria. Dacă la începutul evenimentelor unii deţinuţi amintesc o atitudine mai îngăduitoare a gardienilor care par a solidariza uneori cu deţinuţii, după intrarea trupelor sovietice în Budapesta regimul cunoaşte din nou înrăutăţiri. Condiţiile inumane de detenţie erau dublate de presiunea psihică, de ură şi teroarea transmisă din partea conducerii.
Anul 1958 înseamnă, în ţară, un nou val masiv de arestări, iar la Aiud – un nou comandant al penitenciarului: colonelul Gheorghe Crăciun. Regimul – dacă era posibil – şi mai drastic decât al lui Koller. Deţinuţilor le era interzis, printre altele, să se rezeme de pat sau perete în timpul zilei; încălcarea dispoziţiei aducea după sine izolarea la carceră: 7 zile de foame şi epuizare intensă. Au loc confiscări excesive la nivelul întregii închisori, iar deţinuţii nu au dreptul de a-şi păstra nici un fel de îmbrăcăminte cu blana – doar pulovere pentru cei care dormeau iarna pe podeaua îngheţată a celulei.

Zarca Aiudului adăpostea elita României

Două particularităţi ale regimului din Aiud (1947-1964) le-au reprezentat regimul de izolare şi regimul din Zarca. Izolarea constituia, în principiu, pedeapsa pentru nerespectări ale regulamentului, cum erau comunicarea prin Morse, comunicarea cu alte celule, deţinerea de obiecte interzise în celulă, comportament considerat „necuviincios” sau „neadecvat” faţă de gardieni, ofiţeri, precum şi numeroase pretexte derizorii. Hrana se primea o dată la două sau trei zile, iar în rest apa. Uneori celula respectivă nu avea nici pat, uneori nici tineta, astfel încât deţinutul dormea rezemat de pereţii sau podeaua umedă. Deşi numărul maxim de zile prevăzute pentru o pedeapsă de izolare era de 15, au existat cazuri în care deţinuţii au fost ţinuţi abuziv la izolare chiar şi câteva luni.
Zarca Aiudului, corpul vechi şi izolat care oferea posibilităţi mult mai bune de supraveghere şi control al deţinuţilor (după cum recunoştea Crăciun), îi adăpostea pe deţinuţii consideraţi cei mai periculoşi şi recalcitranţi – nereeducabili. Aici au fost supuşi la un regim de exterminare – cu mult mai aspru decât cel din celular – profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din cel de-al doilea război mondial.
Despre regimul din perioada 1958-1964, Crăciun însuşi recunoştea: cei închişi în „Celular şi Zarca se aflau în iad (…) era aglomeraţie mare, se aplică un regulament deosebit de sever, era o practică veche să se aplice pedepse aspre pentru abateri minore de la regulament”.
Din 1961 apar noi schimbări, între care mutări şi schimbări repetate ale deţinuţilor din celule, în vederea pregătirii reeducării sub coordonarea colonelului Crăciun. Desfăşurarea reeducării (1962-1964) a surprins diferenţieri de regim (celular şi alimentar) în funcţie de poziţia şi de disponibilitatea de colaborare sau refuz venită din partea deţinuţilor. De-abia cu o lună înainte de eliberările generale din 1964, regimul va cunoaşte îmbunătăţiri notabile, în ansamblu (de la alimentaţie până la atitudinea gardienilor) pentru majoritatea deţinuţilor.
După mai bine de douăzeci de ani, calvarul Aiudului lua sfârşit doar pentru a le deschide celor închişi uşile unei temniţe mai mari – cea a ţării…

Sursa: www.martiriaiud.ro

Comentarii

Comentarii

backtotop